Sub o râpã stearpã, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vãrsarea serii un strãin sosi.
- „Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!“
- „Ştefan al Moldovei, Daniel îi spune,
Sã aştepte-afarã! Sunt în rugãciune.“
- „Bunule pãrinte! Sunt rãnit şi-nvins;
Însãşi a mea mumã astãzi m-a respins!
Viu sa-ţi cer povaţa dacã nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astãzi sã se-nchine?“
Daniel Sihastru domnului a zis:
- „Ma înşealã-auzul ori eu am un vis?
Capul ce se pleacã paloşul nu-i taie,
Dar cu umilinţã lanţu-l încovoaie!
Ce e oare traiul, dacã e robit?
Sãrbãtoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viaţa şi robia nu pot sta-mpreunã,
Nu e totd-odatã pace şi furtunã.
Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi
Pentru neatârnare, oameni şi pãmânturi;
Dar nu ai p-acela ca sã-i umileşti!
Poţi ca sã îi sfarâmi; dar nu sã-i robeşti!
Dacã mâna-ţi slabã sceptrul ţi-o apasã,
Altuia mai harnic locul tãu îl lasã!
Cãci mai bine este supus lãudat,
Decât cu ruşine domn şi atârnat!“
Dupã-aceste vorbe, Ştefan strânge-oştire
Şi-nvingând pãgânii nalţã-o monastire.