Abia şopteşte unda
În ceasul vesperal.
Îşi oglindeşte luna
De toamnă chipul pal.
Şi-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud ...
Şi parcă îmi şopteşte
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristeţe
Să mă-ntristez şi eu ...
This entry was posted
on miercuri, 25 noiembrie 2009
at miercuri, noiembrie 25, 2009
. You can follow any responses to this entry through the
comments feed
.
Trimiteți un comentariu