De ce-as fi trist, ca toamna tîrzie mi-e frumoasa ?
Pridvoarele-mi sînt cosuri cu flori, ca de mireasa.
Fereastra mi-este plina
De iederi împletite cu vine de glicina.
Beteala si-o desface la mine si mi-o lasa,
Cînd soarele ramîne sa-l gazduiesc în casa.
O prospetime noua surîde si învie
Ca de botez, de nunta si ca de feciorie.

De ce-as fi trist ? Ca pacea duioasa si blajina
Ma duce ca o luntre prin linisti de lumina ?
E un surîs si-n vraful de carti, sa ma alinte.
Vieti noi tresar vioaie din foste oseminte.
Vad frunza ca scoboara din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud si grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.

Luceferii de noapte, scaparatori, i-adun
Din cerul ca o coada deschisa de paun.
Singuratatea-mi doarme, culcata-n somn alaturi,
De-a lungul, între paturi.
Ma-ntreba cîteodata, trezita dintr-un vis :
-"Eşti tot aici cu mine şi tot cu mine-nchis?"
Nu ma sfiiesc de dânsa, nici ei nu-i e ruşine
Că fuge să se-ascunda de lume lânga mine.

De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frământ
Cu sunet de vioară urciorul de pământ ?

Nu mi-e cladită casa de sită peste Trotuş,
În pajistea cu crînguri? De ce-aş fi trist? Şi totuş…