De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.
Posteritatea dreaptă mă judece ş-acuze!
Surâsul să se stingă pe veştedele buze:
N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

Eu singur!… ş-apoi chorul întreg de nouă muze!
Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
Eu am să strig, felibru trufaş,urbi et orbi
A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

Mă duc în mantia-mi largă înfăşurat ca Dante:
Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viaţa-i sinfonie, amorul – sfânt andante…

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu ştiu de unde vin,
Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste şi abracadabrante!