- "Ce ştiu nu vreu să ţiu secret
Te rog să laşi în pace muza,
Căci tu eşti cel mai prost poet
În Siracuza.
Troheii şchiopi şi iambii duri ;
Şi nici nu ştii măcar să-i furi !"

Dar n-a sfârşit, căci Dionis;
Ca un al doilea Ajax mitic,
A râs de furie şi-a-nchis
În turn pe critic.
P-un biet Omer îl poţi nega ;
Dar când a prim, a altceva.

Orice poet ca rege-i prost ;
Dar ca poet e orice rege
Un geniu cum puţini au fost
Deci se-nţelege:
De ce murind fu Nero trist,
Nu ca-mpărat, ci ca artist.

Şi bietul critic, otrăvit
D-ale slujbaşilor insulte,
Trei părţi din zi era silit
Mereu s-asculte
Toţi iambii despre care-a zis
Că-s cei mai proşti din câţi s-au scris.

Din zori de zi un sclav îi sta
La cap, citind până-ndeseară ;
Aşa şi ieri, şi azi aşa
Şi mâine iară.
Şi tot tavanul era scris
Cu versuri d-a lui Dionis.

Dar după ce-a trecut un an,
Slujbaşul vine şi-l vesteşte
Că-l iartă nobilul tiran,
Şi că-l pofteşte
Să meargă la palat curând.
Poetul l-a primit râzând.

- "Am versuri iar ! Un nou volum,
Şi laude-mi spun toţi Zoilii.
Să vezi ! Eu cred că fac acum
Mai buni dactilii.
N-am nici un vers pocit şi rău,
Şi-aş vrea s-aud cuvântul tău !"

Şi de pe sul cu mult avânt
Ies odele, încet cu-ncetul.
Olimpic şi cu glasul sfânt
Citea poetul.
Curtenii transportaţi răspund
- "Ce-artistic, ah ! Şi ce profund !"

- "Şi tu, ce zici ? M-am îndreptat ?"
Polixen, tremurându-i paşii,
Spre uşă pleacă, resignat,
Privind slujbaşii:
 - "E cheia temniţii la voi ?
Haid', duceţi-mă înapoi !"