Trecea un înger,
pe un scaun negru asezat.
Trecea prin aer, linistit
si mândru.

Eu îl priveam de la fereastra, cum
prin ziduri trece ca prin fum.

Primeste-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apasare
a vreunui gând cu mult mai mare.

Dar îngerul tacea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, stralucind
în legatura-i de argint, si grea.

Trecu prin blocul nou din piata.
Trecu prin chioscul alamiu
al statiunii de benzina,
abstras, divin.

Primeste-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeste-mi-o si sarea…
Mi-apasa-n coasta înserarea.

Dar îngerul tacea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.

Când fu în dreptul meu, strigai -
o, îngere venit din rai,
ma lasa sa m-atârn si eu
de scaunul tau, de bratul tau.

Abia putui de un picior
de scaun, sa m-agat din zbor.

Astfel prin aer si prin ziduri
cu îngerul zburam si eu,
la fel cum flutura în vânt
matasa unui steag înfrint!

Si ma raneam de-acoperise,
de ramurile verzi, piezise,

si ma izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri si de sârme si de dungi…

Ma desprinsei de sus cazând
în piata înserata, linistita.
O, el se-ndeparta zburând,
prin aer si prin ziduri strabatând
cu cartea-n mâini, citind cu patima
necontenita.

O, el se-ndeparta si eu
tot mai vroiam sa-l vad, prin seara.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apasarea unui gând
cu mult mai mare.