Doamne nu mai pot de ziduri nu mai pot de cărămidă
când mişc limba cade varul de pe catedrale vechi
şi mă scuipă toamna asta ca pe-o râncedă omidă
şi-mi îndeasă floarea morţii sângerie în urechi,

şi mă ninge mila mare şi mă zgâlţâie destinul
vesel danţ de păuniţe oglindit în colţi de lup
uite foamea de paradă cum îşi plimbă manechinul
şi-mi aruncă flori pe masă şi-mi dă mâna să i-o pup

Maica mea pe o colină te usuci de aşteptare
cum scăzu amurgu-n teiul mirosind a plâns senin
gâlgâie oraşu-n mine sunt gălbui ca o scrisoare
şi-mi înlănţuie grumazul caracatiţa din vin