Hai, poezie, du-te la alte uşi, cãci eu
Nu pot sã fiu cu tine atât de fariseu,

Cu inima ascunsã sub zâmbetul de bonz…
De te-aş sãpa în piatrã, în marmurã sau bronz

Tot vei pieri odatã cu amintirea mea,
Când primul rând de frunze asuprã-mi va cãdea:

N-am nimerit cuvântul de clopot vestitor,
Când l-oi rosti sã sune departe-n viitor

Necontenit sã cheme drumeti de peste zãri,
S-aprindã noaptea focul bãtrânei evocãri;

N-am nimerit cuvântul cel cãutat, de fel,
Sã-l foloseascã alţii cetãţi zidind pe el

Sau prin puterea strânsã în nepãtrunsul nod,
Sã zvârlã peste apã arcada unui pod;

N-am nimerit cuvântul ca o sãgeatã lin,
Şi sufletul de-aceea mi-i de amurguri plin;

N-am nimerit cuvântul râvnit, ce dãinuia
În inima lui Cronos înfipt pânã-n prãsea!

De-aceea, poezie, a fost prea mult şi-atât…
Voi sta în prag adese cu lacrimile-n gât,

Cu braţu-n gol şedea-voi, o, preafrumoaso, când
Şi-n ploile de varã te voi zãri dansând…