A vrut Dumnezeu să scrie
Şi nici nu era hârtie.
N-avea nici un fel de scule
Şi nici litere destule.
C-un crâmpei de alfabet
Mergea scrisul foarte-ncet.

N-aş vrea nici atât sa-l supăr
Cât piperul de ienupăr,
Dar o să vă spui ceva:
Nici carte nu prea ştia.
Orişice învăţăcel
Ştie mult mai mult ca el.
El, care făcuse toate,
Nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
N-are trei clase primare.
La citit se-mpiedică,
Nu ştie-aritmetică.

Ştie-atât: numai să facă.
Ia oleacă, pune-oleacă.
Face oameni şi lumină
Din puţin scuipat cu tină,
Şi dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.

Papagalul şi păuna
Şi-au smuls pana, câte una,
Ca să-i faca pinsulă
Domnului din insulă,
Coliba de pe pământ
A Celui Înalt şi Sfânt
Find cladită de peşti meşteri
Între talaze şi peşteri.
El a luat mai bine-o pană
De la tarca năzdrăvană
Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,
Despicând-o şcolăreşte,
Şi-a facut condei, în stare
A scrie şi pe piatra tare.

A-ntins cerul ca o coală
În toata Taria goală.
Însa până nu scria.
A luat atunci o nuia
Şi a însemnat cu ea,
Cu argint, stea lângă stea.
Şi ca să vadă pe schele,
A facut şi cruci de stele.

Ce-a scris noaptea s-a zvântat,
Apoi, pân’ la scăpătat,
Cu sugătoare de soare -
Şi ziua şi pe-nserare -
A citit şi tot a sters,
Câte-o vorbă, câte-un vers,
Si câte o dată, fată,
Toată foaia, cartea toată,
Fincă Dumnezeu ce-a vrut
P-ormă nu i-a mai plăcut.
Că din scrisele prea drese
Nici lucru prea bun nu iese.

Cât a scris el cerul tot,
Să spui drept, a şti nu pot.
Învăţaţi cu cărţulie
Cred c-aproape o veşnicie.
Pe cât mintea îl ajută
Melcul crede ca o sută
De vecii întregi şi pline.
Melcul ştie, cred, mai bine.
Însă cerul, în sfârşit,
E de-atuncea tipărit.